De fiecare dată când revin acasă, din vest, trăiesc sentimente contradictorii. În primul rând, mă bucur că am revenit în țara mea, cea pentru care aș da orice să o văd într-o situație mai bună. Iar în al doilea rând, mă cuprinde o tristețe greu de explicat prin cuvinte. Devin trist atunci când văd cum până și asfaltul de pe pistele aeroportului Chișinău e plin de gropi, iar pe unele porțiuni nici măcar zăpada nu e curățată. Mă întristez și mai mult atunci când văd mutrele acre ale vameșilor moldoveni, îmbrăcați, nu știu de ce, în niște uniforme care-mi amintesc de pozele lui taică-meu din perioada armatei sovietice. Mai apoi, când ies din aeroport, în cap îmi sar o serie de hrăpăreți care se prezintă drept taximetriști, și care-mi cer până la ”Porțile Orașului” 300 de lei. După asta, inima mi se strânge și mai tare atunci când după ce nu fac bine nici câteva sute de metri cu mașina, că mă și stopează ”Poliția Rutieră” care începe să caute acul în carul cu fân pentru a rupe ”un 50 de lei”. Iar atunci când refuzi să le dai cei 50 de lei îți spun că n-au procese verbale la îndemână și că-ți vor lua mașina la ”ploșiadkă”. Sigur, dacă începi să mai strigi un pic la ei și sa pierzi ceva nervi, băieții de la ”Rutieră” o lasă mai moale și îți urează drum bun. Dar asta doar după jumătate de oră de scandal.
Astea ți se întâmplă în decurs de câteva zeci de minute de la revenirea în țară, iar dacă mai dai și în vreo cinci gropi de pe șosea până ce ajungi acasă, ai un meniu complet care te face să uiți de toate clipele frumoase și chipurile senine pe care le-ai văzut atâta timp cât ai stat în vest. Începi să te întrebi care-ți mai este rostul în această țară, atunci când toți își bat joc de tine, chiar din primele secunde când calci pe pământul natal. De ce ai mai sta aici, să lupți pentru viitorul acestui pământ, când guvernarea nu dă doi bani pe tine?
Chiar în clipele când înșir aceste gânduri, mai trag cu urechea la cele două talk-show-uri de seară de la noile noastre televiziuni. La unul se discută despre sărăcia care se va accentua și mai mult odată cu mărirea tarifelor, iar la celălalt, din nou, despre alegerea Președintelui. Ieri, un cetățean german, când a aflat că sunt din Moldova, m-a întrebat dacă am mai ales Președintele, ca astfel să trecem peste ”criză”. Cineva i-a răspuns că noi nu avem nevoie de un Președinte, noi avem nevoie reforme, de oameni care să poată implementa reforme.
Până una alta, Moldovei nu-i lipsește Președintele. Moldovei îi lipsesc oamenii.
